ҽ

Zece ani, pe 27 aprilie 2024, de la canonizarea papilor Ioan Paul al II-lea și Ioan al XXIII-lea Zece ani, pe 27 aprilie 2024, de la canonizarea papilor Ioan Paul al II-lea și Ioan al XXIII-lea 

Roncalli și Wojtyla, păstori de suflete în mijlocul oamenilor

În urmă cu zece ani avea loc canonizarea lui Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea în cadrul Liturghiei prezidate de papa Francisc în Piața Sfântul Petru. Trăind în vremuri istorice de mari frământări, cei doi sfinți pontifi au dat mărturie despre speranța și bucuria pe care le aduce întâlnirea cu Isus, cu o totală renunțare la sine în slujba poporului lui Dumnezeu.

Alessandro Gisotti
Pope - 26 aprilie 2024 

Cine sunt sfinții? În primul rând, ei nu sunt super-oameni, așa cum ne-a reamintit atât de des papa Francisc. Cu toate acestea, în imaginarul colectiv, chiar și al celor care nu cred, sfințenia este sinonimă cu excepționalitatea. Dacă numele tău se află în calendar - s-ar putea spune - aceasta se datorează cu siguranță unei vieți trăite într-un mod extraordinar. Însă, tocmai în legătură cu aceasta, papa a dorit să sublinieze - și a făcut-o printr-o exortație apostolică care ar merita poate să fie aprofundată mai mult - că toți cei botezați sunt chemați la sfințenie, să fie „sfinții de la ușa de alături”, care sunt mult mai numeroși decât cei menționați în calendar. Sfințenia, a scris pontiful în Gaudete et Exsultate, se vede ”în poporul răbdător al lui Dumnezeu: în părinții care își cresc copiii cu atâta dragoste, în bărbații și femeile care muncesc pentru a aduce o pâine acasă, în cei bolnavi, în călugărițele bătrâne care continuă să zâmbească”.

În această sfințenie a Poporului lui Dumnezeu, un popor răbdător care știe să se încredințeze Tatălui și să se lase călăuzit de El, au crezut cu toată convingerea Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea care, la data de 27 aprilie de acum zece ani, au fost proclamați sfinți într-o Piață Sfântul Petru plină de credincioși. Angelo Roncalli și Karol Wojtyla - primul, la Veneția, iar celălalt, la Cracovia mai întâi și apoi în ministeriul lor petrin de la Roma - au fost „păstori cu mirosul oilor”, cum ar spune astăzi Jorge Mario Bergoglio. Ei au trăit ca păstori în mijlocul oamenilor, fără teamă de a atinge rănile lui Cristos, răni vizibile în suferințele surorilor și fraților care alcătuiesc acel Trup care este Biserica. O imagine, aceasta din urmă, pe care însuși Conciliul Vatican II - care s-a născut din inima docilă și curajoasă a lui Ioan al XXIII-lea și care l-a avut în tânărul episcop Wojtyla pe unul dintre cei mai înfocați susținători ai săi - a readus-o în centrul vieții ecleziale, legând-o de experiența originară a primei comunități creștine despre care ne vorbește [cartea] Faptele Apostolilor.

Trăim într-o perioadă de mari frământări: în ultimii ani, mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina și, mai recent, noul conflict din Orientul Mijlociu s-au legat între ele, semănând durere, teamă și un sentiment de tulburare care, prin complicitatea globalizării, pare să fie acum o dimensiune constitutivă a umanității întregi. Cu toate acestea, vremurile în care Roncalli și Wojtyla au trăit nu erau mai puțin complexe, nu mai puțin marcate de teama de anihilare a neamului omenesc. Ioan al XXIII-lea, bătrân și bolnav, s-a confruntat cu criza rachetelor din Cuba în primele zile ale Conciliului. Ioan Paul al II-lea, care a trăit în Polonia sa natală, ca preot, oroarea nazistă, iar ca episcop, dictatura comunistă sufocantă, ca papă s-a confruntat, animat de o tenacitate profetică, cu opoziția dintre cele două blocuri ale Războiului Rece până la disoluția dramatică a Uniunii Sovietice și la iluzia ulterioară de „sfârșit al istoriei”.

Acești doi papi din secolul al XX-lea nu au răspuns la tragediile timpului lor cu resemnare și pesimism. Ei nu s-au lăsat luați de litania „profeților de nenorocire” care, atunci ca și acum, par să prefere să se plângă de ceea ce nu merge bine, în loc să-și suflece mânecile pentru a ajuta la ameliorarea situației. Așa cum a subliniat papa Francisc în omilia de la slujba de canonizare, la Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea „cea mai puternică a fost credința în Isus Cristos, Răscumpărătorul omului și Stăpânul istoriei”, o credință care s-a manifestat prin bucuria și speranța pe care doar cei care l-au întâlnit pe Cristos în viața lor o pot mărturisi. „Acestea”, a remarcat de asemenea în omilia sa, „sunt speranța și bucuria pe care cei doi sfinți papi le-au primit în dar de la Domnul Înviat și pe care, la rândul lor, le-au dăruit din belșug Poporului lui Dumnezeu, primind recunoștință veșnică. O recunoștință față de cei doi sfinți care, cu trecerea anilor, nu se estompează, ci mai degrabă crește în convingerea că acum, din ceruri, ei pot mijloci pentru Biserică, pentru Poporul lui Dumnezeu pe care în viața lor pământească l-au slujit cu iubire și abnegație.

26 aprilie 2024, 14:39